SORIN GRECU: Întămplări dintre lumi - din cartea PARANORMAL CLUJ/TRANSILVANIA

Miracol la mormântul tatălui

O întâlnesc într-un bar din cartierul clujean Mărăşti, în proximitatea pieţei, unde poposise pentru câteva minute, încărcată de cumpărături, să se odihnească şi să-şi facă ordine în gânduri. Trage cu sete dintr-o ţigară şi citeşte un articol, dintr-un tabloid, intitulat “Amintiri din alte vieţi”, parcă prevestind dialogul pe care îl vom purta ceva mai târziu. Doamna Florina este o femeie absolut respectabilă, autoare de poeme, proze scurte şi epigrame, membră a mai multor cenacluri literare din oraş, cu apariţii în numeroase antologii şi volume de poezie şi proză, aflate însă deocamdată în manuscris. S-a pensionat cu ani în urmă de la fosta ”Şcoală Ajutătoare”din Cluj, după 42 de ani de muncă dedicată copiilor vitregiţi de soartă. În cazul său, un lucru e cât se poate de limpede: femeia aceasta se află deasupra oricărei suspiciuni că ar avea probleme de sănătate mintală. Nici mai mult, nici mai puţin, doamna din faţa mea a absolvit, pe lângă Şcoala Pedagogică de la Sighetu-Marmaţiei, Facultatea de Artă Dramatică şi Teatru de Păpuşi de la Bucureşti (aşa-i spunea pe atunci IATC-ului!) şi Facultatea de Psihopedagogie din Cluj, secţia defectologie. Profit de o declaraţie a ei care mi-a alimentat, la maxim, pentru o lungă perioadă de timp, imaginaţia: în urmă cu vreo doi-trei ani, după o lansare de carte la care participasem împreună, aceasta îmi stârnise curiozitatea, cu o temă care mă obsedează încă din fragedă pruncie, de la OZN-ul din 1968 care staţionase minute lungi deasupra Clujului. Îl zărisem şi eu, desigur, alături de cei aproximativ o sută de mii de locuitori care populau Clujul de atunci. Îmi spusese, doar în treacăt, că în copilărie fusese cât pe ce să fie răpită de către extratereştri, împreună cu surioara ei, tocmai din curtea casei părinteşti din Vişeu de Jos, Maramureş. Aşa că, revăzând-o după această perioadă de timp am simţit că a sosit în sfârşit momentul să o determin cumva să-mi relateze întâmplarea ce-i marcase copilăria. Iniţial mă refuzase, sub pretextul că foloseşte episodul respectiv în viitoarea ei carte autobiografică, „O lacrimă cât o viaţă”, preferând să-şi păstreze “exclusivitatea”. Însă acum, ca prin farmec, văd că îmi surâde brusc norocul: femeia s-a mai înmuiat, fiind dispusă să mi-o împărtăşească. Lucru uşurat probabil şi de împrejurarea – nedorită de altfel de nimeni – că profesoara nu şi-a găsit încă un editor care să-i publice cartea.
Vorbeşte cu precauţie, privindu-mă direct în ochi, de parcă ar vrea să se asigure că nu o consider „sărită”. După ce se convinge că o urmăresc cu toată seriozitatea, mă avertizează că trebuie să ascult şi alte câteva întâmplări miraculoase din viaţa sa, nu numai cel cu extratereştrii – tocmai ca să să o ajut şi eu să identifice, pe cât e posibil, originea miracolelor de care are parte mereu…“ Nu ştiu ce se întâmplă cu mine: ori sunt prea bună, ori prea rea, de mi-a dat Dumnezeu să am parte de atâtea întâmplări bizare în viaţă” – exclamă ea, exasperată. Îşi începe apoi relatarea: “Am să-ţi povestesc o întâmplare care s-a petrecut când aveam doar patru anişori, la moartea tatălui meu. Oricât aş dori să o înţeleg, trebuie să ştii că nu reuşesc în nici un chip acest lucru.” Îmi spune că provine dintr-o familie de ţărani iubitori de carte din Vişeu de Jos, Maramureş. Mama, româncă get-beget, a fost educată în limba maghiară, fiind crescută la o mănăstire de maici romano-catolice din Satu-Mare, iar tatăl a fost sursa primului eveniment miraculos din viaţa ei, după ce acesta avusese la rândul său, parte de unul asemănător. A supravieţuit masacrului de la Moisei, în 1944, când trupele horthyste au ucis, prin împuşcare, la Vişeu de Sus, douăzeci şi nouă de români. Astfel, din totalul celor treizeci şi unu de condamnaţi la moarte unul scăpase cu viaţă, neatins de gloanţe în timpul execuţiei colective, fiind acoperit de cadavre – iar celălalt, tatăl său (iniţial osândit şi el la moarte, pentru ”trădare de patrie”) a fost eliberat din lagărul de muncă de la Vişeu de Sus, exact cu o zi înainte de carnagiu. Soţia – sau mai bine zis îngerul său salvator – reuşise, după demersuri care au durat săptămâni să-i convingă pe comandanţii horthyşti că bărbatul său e maghiar la origine, înfiat pe când avea doar cinci ani de către o familie de români. La reuşita demersului contribuise şi “amănuntul” deloc neglijabil că femeia vorbea o limbă maghiară literară, fapt care i-a impresionat plăcut pe călăi…Arată mai departe doamna Florina: „A fost un adevărat miracol dumnezeiesc salvarea lui, practic primul miracol petrecut în viaţa mea. De la acel eveniment, cred eu, s-a declanşat tăvălugul întâmplărilor neobişnuite…” După graţiere, tatăl ei s-a întors acasă. Însă, ros de bolile contactate în anii de şedere ptin lagărele de muncă, inclusiv din Ungaria, a murit când trecuseră abia cinci ani de la eliberarea lui, când Florina tocmai împlinise patru ani. Bărbatul avusese, cu doar câteva zile înainte finalul său, un vis premonitoriu. La masa de seară, şi-a strâns familia lângă el şi le-a transmis tuturor: „Pregătiţi-vă pentru înmormântarea mea, că mi-a sosit sorocul. Mi s-a arătat azi noapte, în vis, că peste cinci zile eu trebuie să mă duc…” Îşi continuă relatarea doamna Florina, iar pe faţă i se distinge, pentru prima dată de la începutul conversaţiei noastre, un zâmbet: ”M-a iubit mult de tot tata. Eram, la părinţi, cinci fete şi un băiat. Ţin minte, mă ducea peste tot cu el şi de multe ori, serile, îmi pieptăna îndelung părul lung şi des. Tot aşa, i-a zis mamei – după ce ne-a anunţat că moare – că i se pare că am un păr cam neîngrijit, aşa c-ar fi bine să mi-l scurteze. Şi mama a făcut exact cum îi ceruse tata: m-a tuns scurt, dar a pregătit în detaliu şi înmormântarea lui, spre mirarea tuturor vecinilor şi cunoştinţelor. Asta pentru că bătrânul nu dăduse semne evidente de înrăutăţire a stării sănătăţii sale. Şi tata chiar a murit, chiar în ziua anunţată, aşa cum prognozase. Am pomenit de părul meu fiindcă întâmplarea pe care am să ţi-o povestesc în continuare e legată tocmai de podoaba mea capilară şi s-a petrecut chiar în timpul înmormântarii tatălui…” Şi-mi descrie, pe îndelete, episodul: rudele, ştiindu-i iubirea şi devotamentul faţă de tatăl ei, ca să o menajeze, au avut grijă să o închidă în casă, chiar în ziua înmormântării. Însă Florina, în ciuda gerului muşcător de decembrie de afară iese din casă, pe geam, desculţă şi sumar îmbrăcată. Aleargă direct la coşciugul tatălui, de care se agaţă cu disperare. Apariţia ei stârneşte rumoare în rândul celor prezenţi la înmormântare. Aceştia, văzând că n-o pot îndepărta pe fetiţă, desemnează o mătuşă să o ia în braţe. Grijulie, femeia îi vâră picioruşele sub zadie, să nu sufere de frig şi îi acoperă spatele cu o pătură groasă. Îmi explică apoi, lăcrimând, interlocutoarea mea: “Şi atunci, în timp ce tata cobora în mormânt, m-a apucat un plans teribil, în hohote – culmea, pentru un motiv pe care-l consider acum banal: îmi părea că nu îl cinstesc îndeajuns pe tata, fiindcă părul îmi era prea scurt, lucru atipic pentru fetele de la noi, din Maramureş, obişnuite să-l poarte lung de tot. Şi, când plângeam mai tare, mi-am dus, printr-un gest reflex mâna la ceafă. Brusc am conştientizat că în numai câteva minute – sau secunde, habar n-am! – părul meu crescuse la loc, măsurând cel puţin treizeci de centimetri. Şi uite, de câteva decenii tot citesc, încontinuu, lucrări de ştiinţă, încercând din răsputeri să-mi explic fenomenul – dar în zadar. Şi întâmplarea aceasta e doar începutul unui şir de evenimente care mi-au făcut din viaţă o minune – sau poate un coşmar. Nu m-am decis încă asupra termenului pe care să-l folosesc…”

În luptă cu extratereştrii

Următoarea întâmplare ciudată din viaţa ei s-a petrecut – arată doamna Florina – într-o noapte de vară, a anului 1957, imediat după revoluţia anticomunistă din Ungaria. Avea 11 ani pe atunci şi aceasta se afla, împreună cu surioara sa mai mică, afară, în şoprul gospodăriei casei părinteşti din Vişeu de Jos. Explică ea: ”Şoprul e o construcţie din lemn alcătuită din patru stâlpi şi o platformă din şindrilă, unde se depozitează fânul proaspăt cosit. Era o vară cu nopţi călduroase şi ne aflam încă la baza şoprului, la vreo douăzeci de metri de casă. Acolo obişnuiam noi două să dormim, în nopţile de vară, fiindcă în şopru culcuşul era comod, mai ales după ce aşterneam peste fân o cergă.” Incredibilul fenomen a debutat la numai câteva minute după miezul nopţii, când obişnuia să treacă pe lângă aşezare un tren, de unde şi exactitatea precizării – şi a durat mai bine de o oră. Îşi continuă apoi, în detaliu, relatarea: “Aud, la un moment dat, un bâzâit ca al unui ţânţar care-ţi zboară pe la ureche. Zic: noapte, ţînţari şi nu dăm atenţie evenimentului. Scara era sprijinită de şopru, aşa că am urcat pe ea ca să ajungem în vârf, unde am început să privim luna. Era o lună plină, uriaşă în noaptea aceea… La un moment dat, numa‘ că vedem cum vin spre noi, la baza scării, două creaturi mici având o înălţime de vreo 65-70 de centimetri. Umblau legănat, de parcă ar fi fost pe arcuri – iar trupul lor părea îmbrăcat într-un fel de combinezon în care se pompase aer. În dreptul ochilor aveau o fantă îngustă, dispusă pe orizontală, iar casca avea două antene, cu biluţe în vârf.” Adaugă, încurcată că în mod normal ar fi trebuit amândouă să ţipe, ca să-şi alerteze mama, însă de uimire rămăseseră fără glas. De asemenea nu au avut nici inspiraţia să împingă scara cât colo, mai ales că omuleţii o urcau deja, cu gând să ajungă la ele. Doamna Florina arată că, înspăimntată, sora sa îşi trăsese cerga peste cap, însă ei nu-i fusese nicio clipă teamă de creaturile respective: “Cum urcau, cum le loveam cu picioarele. Şi acestea, ceva mai grele decât nişte baloane, cădeau de pe scară, producând zgomote înfundate. Dar baiul era că veneau mereu altele spre noi, astfel că mai bine de o oră m-am luptat cu ele – până când acestea s-au lăsat păgubaşe. Ştiu exact că lupta noastră a durat mai mult de o oră fiindcă am auzit, la un moment dat trenul şi care trecea pe la noi la ora unu noaptea. Apoi, în urechi, acelaşi bâzâit, ca şi la începutul sosirii lor – dar pe urmă, linişte mormântală, nimic. După ce ne-am revenit din şoc, soră-mea m-a implorat să nu-i povestim întâmplarea mamei – fostă călugăriţă, femeie extrem de credincioasă cum am mai menţionat – ca să n-o întristăm pentru că nu ne-am rugat în seara precedentă. Ne-am zis că acela o fi fost motivul pentru care au venit dracii după noi… Şi într-un târziu am adormit, ce-i drept cam iepureşte, până în zori. Iar după ce ne-am trezit, inspectând miriştea, am găsit trei urme dispuse într-un cerc cu un diametru de vreo trei-patru metri – semn că omuleţii coborâseră dintr-un obiect zburător, care lăsase urme adânci în mirişte.“              

Întâlnirea cu o fantomă şi cu Sf. Anton

Femeia mă fixează din nou cu privirea, încercând să se asigure că nu o consider ţicnită. Privirea mea o linişteşte însă, aşa că trece la relatarea unei noi experienţe ieşite din comun, de data aceasta trăită în perioada liceului. E vorba de întâlnirea cu fantoma fiului administratoarei Căminului de fete din Sighetu-Marmaţiei. Aruncă o privire jur-împrejur, prin bar, ca să se încredinţeză că sunt singurul din încăpere care-i ascultă mărturia, după care începe relatarea episodului următor: “Ţii minte că ţi-am povestit că îmi plăcea să am părul lung, aşa cum îl purtau pe vremuri majoritatea maramureşencelor. Acum, fiind elevă la Liceul Pedagogic din Sighet, părul reprezenta pentru mine o adevărată comoară şi mi-l îngrijeam cu multă atenţie. Cred că ştii, de la televizor, cum arată părul cântăreţei Maria Dragomiroiu. Tot aşa îl purtam şi eu: frumos şi bogat. Pe atunci locuiam la Căminul de fete din Sighet, o clădire înconjurată de ziduri groase, unde nu putea pătrunde, după lăsarea serii, niciun oaspete nedorit. Elena Toptelean, administratoarea căminului, avea un băiat care se îndrăgostise de mine şi care, de multe ori venea la noi doar ca să mă vadă şi să-mi mângâie părul. Altceva nu îndrăznea să facă: mă privea, fascinat şi se juca minute în şir cu coada mea… Eu nu-i ziceam nimic, ca să nu-l dezumflu: îl lăsam cât îl lăsam să îmi atingă părul, apoi plecam la treburile mele…” Însă, într-o noapte de iarnă, chiar cu o zi înainte de a intra în vacanţa Crăciunului, Florina are parte de o întâmplare de-a dreptul incredibilă. După ce-şi pregătise bagajele, fata iese la plimbare prin curtea interioară a căminului, să ia niţel aer. Afară era un ger năprasnic, iar curtea era luminată de un felinar orb. Apucă să zărească, totuşi, un individ care apare, pur şi simplu, din zid. Acesta face câţiva paşi spre ea, după care se opreşte. Era îmbrăcat în haine subţiri, militare, iar faţa smeadă, ca a unei fiinţe ce parcă provenea dintr-o altă lume. Îndrăzneaţă, fără frică de nimic – aşa cum de altfel a fost Florina întotdeauna – se apropie de tânăr, mai ales că-i părea cunoscut chipul acestuia. Povesteşte femeia – parcă paralizată, abia acum de periculozitatea întâmplării petrecute cu şase decenii în urmă: “I-am văzut albul ochilor, cu vinişoare roşii. Brusc am realizat băiatul că nu avea ce căuta la ora aceea târzie în curtea căminului, aşa că la prima încercare a lui de a se apropia mai mult de mine, bănuind că nu-i ceva în regulă cu el, am rupt-o la fugă. Am alergat, într-un suflet, prin camera unde se călcau rufele, de unde am înşfăcat un fier de călcat, ca să mă apăr în caz că aş fi fost atacată, apoi am trecut prin camera profesorilor, ajungând pe un coridor lung până când, în fine am ajuns, gîfîind şi tremurând toată de frică în camera fetelor. Pe tot parcursul fugii mele auzisem în spate zgomotul cizmelor băiatului, care se pare că mă urmărise tot timpul. Când le-am povestit fetelor ce mi s-a întâmplat, ele mi-au spus că-s nebună. Era imposibil să fi ajuns băiatul ei în curtea căminului, fiindcă mama lui tocmai plecase spre gară, smulgându-şi părul din cap şi plângând în hohote, după ce primise vestea că fiul ei murise cu o zi în urmă, la unitatea militară unde fusese recrutat. Se bulgărise cu un camarad şi, ca să-şi demonstreze unul altuia superioritatea şi îndemânarea, jucaseră un gen de ruletă rusească: au introdus în bulgăr un cuţit pe care – aruncat când la unul, când la celălalt – fiecare trebuia să-l prindă fără să se rănească. Fiul administratoarei avusese ghinionul să scape bulgărul – cu cuţitul întrupat în el – care i-a pătruns direct în inimă, ucigându-l pe loc. Iar în noaptea aceea, exact la ora douăsprezece din noapte a venit ca să mă vadă sau cine ştie, să mă ducă cu el…” Femeia se opreşte pentru câteva clipe, mă fixează din nou cu ochii săi teribil de pătrunzători, ca să observe efectul spuselor sale asupra mea. Tulburaţi profund, privim în acelaşi timp ilustraţia articolului de pe tabloidul aflat pe masă, în faţa noastră. Reprezintă o pictură de Albrecht Durer, intitulată “Autoportret din două vieţi”. Apoi femeia exclamă, cuprinsă de disperare: “Şi întîmplările astea pe care ţi le-am povestit au fost doar preludiul unor numeroase alte întâmplări petrecute pe parcursul întregii mele vieţi, un şir nesfârşit de ciudăţenii. Şi mie mi se întâmplă tot felul de minuni, permanent – iar eu nu ştiu, pur şi simplu, cum să evit să mai apară.” Plânge, cu lacrimi mari, care i se rostogolesc peste obraji: “Timp de 42 de ani, cît am lucrat ca profesor defectolog, m-am luptat să-i educ pe elevii cu tot felul de deficienţe. Erau elevi necăjiţi acolo, veniţi din întreaga ţară, pe care părinţii ni-i lăsaseră pe mână, reprezentam pentru ei ultima lor speranţă, aşa că i-am tratat ca pe toţi ca pe copiii mei şi i-am învăţat cât am putut de multe lucruri, fără să-mi pese de partea materială. Am înţeles că trebuie să fac toată viaţa mea acest lucru, să-mi ajut semenii, şi asta mai ales după o întâlnire pe care am avut-o tot în liceu, cu Sfântul Anton, când m-am vindecat în mod miraculos de leucemie.” Femeia e sleită de puteri, însă afirmaţia ei mă stârneşte din nou. Insist să-ncerce să se-adune şi să-mi povestească şi acest episod, după care îi promit solemn că am s-o las în pace. Îşi revine cu dificultate, după care îşi aprinde încă o ţigară, continuându-şi tulburătoarea confesiune: ”Mă aflam internată la Spitalul din Sighet cu un diagnostic necruţător: leucemie. Habar n-aveam ce mi se întâmplase, cum contactasem boala, însă numa’ că m-am trezit internată într-un salon cu o altă fată ce suferea exact de boala mea. Într-o zi, au luat-o de lângă mine, fiindcă murise. Disperată, am ieşit plângând în hohote, în curtea spitalului şi m-am aşezat pe o bancă, cuprinsă de cele mai negre gânduri şi presimţiri. La un moment dat, remarc lângă mine un călugăr bătrân, cu o glugă în cap, care îi acoperea o parte din faţă. Habar n-aveam când şi de unde apăruse. Acesta m-a liniştit şi m-a sfătuit să mă rog mai mult de-acum încolo, după care mi-a oferit o cutiuţă. În timp ce o examinam, scoţând din ea minuscula statuetă a Sfântului Anton, bătrânul călugăr a dispărut, pur şi simplu. Zadarnic m-am tot uitat după el, dar parcă intrase în pământ… De la acea întâmplare am început să mă rog, zi şi noapte, ţinând în mână cutiuţa cu statueta Sfântului Anton. Şi, ca prin minune, după numai câteva zile, boala mi-a dispărut, spre mirarea tuturor. Atunci am înţeles: avusesem o întâlnire cu însuşi Sfântul Anton, el fusese cel care mă salvase. De atunci, nu există an în care să nu ţin, măcar o dată, postul Sfântului Anton iar cutiuţa aceasta o ţin în permanenţă, legată la gât…” Se uită, puţin derutată la ceas, semn că s-a făcut târziu. Îmi iau rămas bun de la doamna Florina, sperând la o altă întâlnire când profesoara să aibă mai mult timp să-mi relateze şi alte miracole petrecute în viaţa ei. O voce interioară mă avertizează însă că s-ar putea ca întâlnirea de faţă să rămână ultima, așa că sunt pe deplin satisfăcut că am reuşit să-i smulg femeii nişte date, pe care nu le-a mărturisit până atunci nimănui. Femeia îşi stinge ţigara în scrumieră, mă fixează din nou cu ochii săi extrordinari, ca şi cum mi-ar transmite un mesaj, în speranţa că voi reuşi să-l descifrez, cândva. Apoi, iese din local pierzându-se în ceţurile ce învăluie uriaşul cartier…

                                                                                  (2014)