SORIN GRECU: Despre atotputernicia Mafiei

(Din păcate, peste câțiva ani, C.N.S.A.S l-a demascat drept fost informator al Securității, iar vajnicii foști deținuți politici l-au repudiat, făcându-se că uită faptul că majoritatea amnistiaților din 1964 au fost nevoiți, la eliberare, să semneze un Angajament cu Securitatea și prea puțini dintre ei au avut curajul – după atâția ani de grele chinuri - să refuze acest lucru. Iar eu, slab de înger – lucru pe care mi-l voi reproșa toată viața – pentru a nu-i supăra pe îndârjiții săi foști camarazi de pușcării și apoi victime ale sale – nu am fost prezent la înmormântarea doctorului, cu câțiva ani în urmă.)

Din pricina unor probleme care-l țintuiau acasă, la Cluj, dl. doctor mi-a dat sarcina ca, pe toată durata șederii noastre în Italia, să am grijă de acei liceeni clujeni. Desigur, împreună cu doi dintre părinții acestora, oameni de bază în fundația sa. La un moment dat, printre surprizele pe care ni le pregătiseră gazdele noastre – reprezentanții Bisericii Catolice dintr-un orășel aflat la vreo 10 kilometri de Milano – a fost vizitarea, timp de câteva ore, a unei familii din orășel, unde urma să ne cunoaștem reciproc și totodată să fim cinstiți cu o cină.

Modalitatea de a ne alege gazdele era una foarte simplă: acestea veneau în curtea seminarului unde eram cazați, iar noi le alegeam după cum ni se năzărea. Copiii, furați de luxul mașinilor cu care se înfățișa o parte a italienilor, îi alegeau instantaneu, iar alții, mai precauți, încă așteptau. Până la urmă, după ce am constatat că toți elevii fuseseră dați în “plasament”, a venit și rândul meu și al altui însoțitor al grupului, student, să ne orientăm. De fapt nici nu mai prea aveam pe cine să alegem. Rămăsese acolo, în curte, așteptându-ne cu un aer cumva resemnat, un bătrânel de vreo optzeci de ani, pirpiriu și cocoșat, descins cu o mașină veche și hârbuită, asemeni lui. “Are moacă de american, îmi place mult!” – am exclamat, luminat, remarcându-i  chipul expresiv.

Și, într-adevăr, bătrânelul s-a dovedit, în ciuda aparențelor, la mare înălțime. Ne-a dus la el acasă, unde – încă din start – am avut parte de o surpriză de proporții: stăpâna casei (și liderul femeilor catolice din orășel) era o româncă splendidă și sănătoasă, de vreo treizeci și cinci de ani, originară din Ploiești. Se căsătorise în urmă cu zece ani cu fiul bătrânului, șofer de TIR. Acesta – ne-a mărturisit bătrânul – ajuns cu TIR-ul pe plaiurile noastre se îndrăgostise “fundamental” de focoasa prahoveancă, atât de tare încât nu s-a lăsat până nu a adus-o cu el în Italia.

Apoi, din vorbă-n vorbă, am aflat că intuiția mea în privința bătrânei noastre gazde fusese perfectă: moșneagul fusese prizonier în lagărul din San Francisco, timp de douăzeci și trei de ani, în calitate de ostaș în trupele hitleriste. (Nota noastră - Știați cumva că și americanii au avut lagăre pentru prizonierii nemți, nu numai naziștii pentru evrei și alte nații sau minorități – și nu doar la San Francisco - lagăr de care auzeam, atunci, pentru prima dată? Ulterior, prin 2024 am aflat dintr-un ziar american că însuși Ernest Hemingway, laureatul premiului Nobel pentru literatură, a fost șef de lagăr lângă Paris, unde erau încarcerate sute de familii naziste. Iar el, vânător învederat, își exersase pasiunea și pofta de sânge pe nici mai mult, nici mai puțin de 110 nemți, pe care-i împușcase ca pe niște animale de vânat... O mărturisea chiar el, cu infinit cinism, într-o scrisoare adresată unui prieten, tată al unui băiat de vreo douăzeci de ani - când îi spunea că tocmai a „vânat” un tânăr de vârsta fiului acestuia, care trecea, pe bicicletă, prin zonă. Dar aceasta e numai una din tainele Istoriei, atât de bine camuflate de către câștigători, care o mistifică după dorința lor... Și, mă întreb – ca vechi jurnalist de investigații - cunoscând zeci de cazuri concrete despre mai-marii literaturii sau culturii noastre și despre cruntele lor compromisuri (care i-au dus în vârf, de fapt) mă întreb dacă Adevărul și Dreptatea nu sunt cumva doar un basm frumos de Petre Ispirescu - iar viața noastră o operetă proletcultistă de prost-gust, gen “Plutașii de pe Bistrița” de Filaret Barbu, regizată grosier de Teatrul Național de Operetă și Studiourile SRI?)

Revenind la povestea noastră, menționez că mai târziu, după ce am scos dintr-o pungă o pălincă de Sălaj, galbenă și mărgelată, am reușit să-i amețesc bine pe toți cei aflați în casă – chiar dacă unii băuseră doar maxim cincizeci – o sută de grame din licoare. Așa că, în continuare, am avut parte de un spectacol uluitor: expansive, gazdele noastre au dat sfoară-n țară și și-au chemat vecinii de pe stradă, ca să-l cunoască și ei pe “professore romeno” și să chefuiască împreună cu noi.  Ne-am trezit, curând, că apar tot felul bătrânei bizari, fiecare înarmat cu o sticlă de „grande grappa”, tărie.  Mă pornisem și eu, ce-i drept: peroram, iar prahoveanca le traducea instantaneu comesenilor care se prăpădeau de râs la auzul poveștilor mele cu întâmplările (reale) trăite ca reporter de televiziune.

La un moment dat, fiul gazdei, după ce și-a prezentat cu mândrie cupele câștigate la diverse campionate de popice, amețit de alcool, se trezește că spune ceva despre Mafie. N-am înțeles nimic din vorbele lui, însă, instantaneu, tânărul s-a trezit cu scaun cu tot la podea, în timp ce toți ceilalți din încăpere amuțiseră. Îl pocnise, într-o fracțiune, tatăl său, “americanul” – cu o viteză și violență incredibile. „Non bisogna parlare di Mafia”– a rostit el, sentențios, după care cheful a continuat, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, însă cu o intensitate ușor diminuată. Iar tânărul a rămas în continuare rezervat – pe tot parcursul serii – spre deosebire de mine, care m-am dat puțin în stambă. Încurajat, desigur, de ploieșteanca fericită să audă un ales grai românesc (care s-a și dat la mine, direct, dar eu m-am prefăcut că-s prea beat ca să înțeleg ceva) și de “american”, care și-a regăsit volubilitatea imediat după episodul cu fiul său.

P.S. După ani și ani, fostul student, partenerul meu de excursie - deja ditai intelectualul realizat - s-a întors în orășelul de lângă Milano, unde ne-am simțit atât de formidabil și mi-a mărturisit că prima întrebare pe care i-au pus-o italienii a fost: “Ce mai face reporterul nebun, colegul tău, mai trăiește?”

Concluzii

Nu știu de ce, dar am deja senzația – aflându-mă în propria țară, în propriul oraș, printre propriii mei semeni – că observ aceeași derută și disperare întipărită pe figurile celor din jurul meu, exact ca în momentul când tânărul din micul orășel italian încasează pumnul – după ce rostise, în fața tatălui său, cuvântul fatidic “Mafia”. Disting tot mai des o frică viscerală în ochii lor atunci  când cineva rostește un adevăr dureros despre cei ce ne conduc – atât de strâmb, la toate nivelurile – sau când, pur și simplu vine unu’ și “sparge tavanul celulei” (vorba lui Benjamin Fondane), forțând în mod pozitiv o situație ce lâncezește. Oare, nu cumva la această oră a istoriei noastre avem de-a face chiar cu Mafia românească, poate mai dură și mai necruțătoare decât cea italiană? Care, asemeni unei caracatițe subjugă totul… Iar bieții oameni, nimic altceva decât suferinzi de “sindromul Stockholm”, neavând curajul – nici măcar ca tânărul popicar, aflat în euforie bahică – să spună lucrurilor, fie ele cât de mici, pe nume… Consolidându-și, astfel, statutul de victime din născare…

                                                                      SORIN GRECU