SORIN GRECU: “Băiatul cu chitara” iubea westernurile și muzica country. Pentru asta a făcut în comunism 7 ani de pușcărie grea.

A suferit, în perioada de după instaurarea comunismului în România, două condamnări, la diferenţă de câţiva ani: prima în 1952, pe o perioadă de un an, pe când era militar la graniţa cu Iugoslavia, şi a doua, de aproape şase, din 1959 până în 1964, data amnistierii tuturor deţinuţilor politici. Fost dublu campion regional de box si de culturism, dotat cu un fizic de atlet, Buteanu a ieşit învingător din aceste teribile încercări datorită constituţiei sale fizice extraordinare, a credinţei în Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, prin cântec.

Umbla îmbrăcat în haine de piele și în cap cu pălărie de cowboy

La această oră se pare că suferinţele acumulate de-a lungul vieţii l-au biruit: zace, încă din luna martie a lui 2005, semiparalizat, în apartamentul său din Baia Mare. Mai cântă din când în când la chitara electrică şi-şi îmbracă (numai la zile mari) ţinuta care i-a adus atâta ură din partea comuniştilor, haine de piele şi pălărie de cowboy. Se bucură cât poate de mult de nepoţica lui în vârstă de 4 ani şi de fiul rămas în ţară, celalalt fiind plecat în Anglia. Singura lui speranţă a rămas aceea că rudele îl vor trimite până la urmă la un spital de recuperare din Borşa– Maramureş, de unde să se întoarcă refăcut, aşa cum s-a întâmplat recent cu un nepot de-al lui. Explică el, cu glas stins: „Încă de tânăr, eram nedespărţit de chitară şi toată lumea îmi spunea «Băiatul cu chitara». Însă, dacă-i vorba de-a trece uşor prin suferinţă, mai mult decât amintirile urâte pe care le am, singurele plăcute sunt cântecele. Ele m-au băgat în puşcărie şi tot ele m-au alinat, acolo, în captivitate”. Încă din perioada când era elev de liceu la Baia Mare a fost pus pe lista neagră de autorităţile maghiare pentru cântecele patriotice, pe care le interpreta fără să-i pese de nimeni: „Trăiască Regele”, „Deşteaptă-te, române”, „Treceţi batalioane române Carpaţii”… Prima sa arestare a survenit la data de 1 august 1952, pe când era militar în localitatea Cetate-Dolj, la o unitate de construcţii. Avea funcţia de şofer al comandantului. „Acolo, într-o bună zi, o fost toată lumea arestată, fiind bănuită de spionaj cu sârbii. Noi îl desenam pe Tito cu o bardă, iar ei, sârbii, o desenau pe Ana Pauker în postură de vacă, pe care o mulgeau ruşii. Ne arătam, peste graniţă, unii altora, cartoanele cu desenele respective. S-a auzit de acest lucru la Bucureşti şi a venit o comisie de acolo. Ne-o făcut o ancheta sumară, apoi ne-o dus la Craiova şi ne-o condamnat: pe noi, de instigaţie, iar pe comandant, de sabotaj. Am stat în puşcărie cam un an, perioadă în care mi-am îmbogăţit enorm repertoriul. În afară de rugăciune, cântecul rămăsese atunci singura mea alinare.”

“Muzica m-a condamnat prima oară, apoi m-a salvat!”

A doua sa arestare a avut loc pe data de 8 septembrie 1959, fiind ridicat împreună cu aproximativ cinci sute de maramureşeni care s-au opus colectivizării forţate. Era sportiv de performanţă şi miner la Exploatarea Baia-Sprie. A fost dus la muncă forţată, la Cavnic. Despre perioada aceea Buteanu povesteşte că a fost teribil de grea, însă a trecut mult mai uşor prin greutăţi după ce soarta i-a trimis, ca şi coleg de celulă, pe Mişu Mihăilescu, un tenor cu renume din Bucureşti, care l-a învăţat o mulţime de cântece noi. Tot acolo era să-şi piardă viaţa când a fost lovit în cap de un „bandit” de gardian, apoi legat cu sârmă ghimpată de mâini şi de picioare şi atârnat, zile în şir, fără mâncare şi fără apă, deasupra rampei puţului „orb”. La Balta Brăilei a organizat un cor format din tenori şi başi, de fapt cântăreţi provenind de la teatre din întreaga ţară. „Pot să spun că muzica m-a condamnat prima oară, dar apoi m-a salvat, de fapt Dumnezeu a fost acela care m-a salvat încât n-am suferit nicio consecinţă. De atunci încolo niciodată n-am mai colindat atât de frumos, ca de Crăciunul lui 1963, petrecut în Balta Brăilei”, exclamă, încântat, Buteanu.

După eliberarea din puşcărie, acesta s-a căsătorit cu o profesoară din comuna Vad, cu care a avut doi copii. Soţia, remarcându-i desele coşmaruri pe care le avea bărbatul ei noaptea şi, de asemenea, fiindu-i frică de repercusiunile pe care familia ar fi putut să le aibă din partea autorităţilor, i-a interzis să mai povestească vreunui cunoscut al său despre experienţele trăite în penitenţă.

Imediat după 1989, Buteanu a înfiinţat, împreună cu câţiva foşti camarazi de suferinţă, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici - filiala Maramureş. A ocupat, până în 1993, anul morţii soţiei, funcţia de vicepreşedinte al organizaţiei. Încheie, luminat, bărbatul, din fotoliul unde stătea tolănit: “Iisus a fost idealul meu din punct de vedere moral, iar din punct de vedere social, John Wayne. De ce John Wayne? Pentru ca l-am văzut în multe filme şi toate filmele astea aveau un final fericit, care-mi aduceau o satisfacţie imensă în viaţa de amar pe care o trăiam. Aşa că, de câte ori vedeam o pălărie de cowboy, o coadă de cal şi o puşcă sau un pistol, în săptămâna aceea eram foarte satisfăcut sufleteşte. E sentimentul libertăţii, de care am fost sigur abia foarte târziu în viaţa mea”.

(Reportaj inclus în cartea REZISTENȚA ROMÂNEASCĂ – POVESTIRI DIN LAGĂRELE DE MUNCĂ ȘI TEMNIȚELE COMUNISTE, Ed. “Eurotip”, Baia-Mare, 2020)