Vița, satul din Bistrița-Năsăud unde există singurul bust a primului rege maghiar, Szent Istvan

Inedit este faptul că într-un sat cu doar 402 locuitori există două busturi care reprezintă două mari personalități ale istoriei Ungariei și Transilvaniei: Sfântul Ștefan, Szent Istvan, primul rege creștin al maghiarilor dar și pe Rakozi Francisc  al II-lea, unul din cei mai bogați nobili maghiari și conducătorul Războiul curuților, haiducilor  (1703 – 1711), care  a fost primul război semnificativ al Regatului Ungar împotriva regimului Habsburgic, răscoală la care au luat parte și foarte mulți români de pe valea Sălăuței, conduși de Pintea Viteazul din Maramureș.

Szent István király

Ștefan I al Ungariei (în maghiară Szent István király „sfântul rege Ștefan”, n. 969, Strigoniu – d. 15 august 1038, Alba Regia) a fost un rege al Ungariei, considerat întemeietorul Regatului Ungariei, primul rege creștin al maghiarilor, membru al Casei Arpadiene. Este venerat ca sfânt în Biserica Catolică și în Biserica Ortodoxă. Ștefan s-a născut în 969 la Strigoniu, fiind fiul lui Géza, ducele Principatului Ungar din Dinastia Arpadiană. Era al patrulea (sau – conform unor surse – al cincilea) descendent al lui Árpád. Pe linie maternă era nepotul voievodului ardelean Gyula, mama sa fiind Sarolt (sau Sarolta). Potrivit cronicilor (începând cu aceea a lui Anonymus), numele mamei regelui este de origine turcă, șaroldu „jder alb”. Conform tradiției, Papa Silvestru al II-lea i-ar fi trimis o coroană de aur cu nestemate, iar în ianuarie 1001 o scrisoare de binecuvântare, prin care îl recunoștea oficial ca rege creștin al Ungariei. „Sfânta coroană a Ungariei”, cunoscută drept Coroana Sfântului Ștefan, este o lucrare artistică realizată ulterior, în mai multe faze, în secolele XI-XIII. Ștefan I a fost canonizat la 20 august 1083 de Papa Grigore al VII-lea ca sfânt al Bisericii Catolice, iar în anul 2000 a fost canonizat și de Biserica Ortodoxă a Constantinopolului.

Francisc Rákóczi al II-lea

Cum am spus, Rakozi Francisc  al II-lea, unul din cei mai bogați nobili maghiari și conducătorul Războiul curuților, haiducilor  (1703 – 1711), răscoală care a apărut în contextul Unirii cu Roma a unei părţi a Bisericii Ortodoxe din Transilvania (februarie 1697) şi datorită preluării suzeranităţii principatului Transilvaniei de către habsburgi, în urma păcii de la Karlowitz (1699). Aceste schimbări au produs nemulţumirea unor pături sociale din Ungaria şi mai apoi din Transilvania, care în cele din urmă s-au răsculat. În 1703 în fruntea mişcării, din rândurile căreia făceau parte români, maghiari, slovaci şi ruteni, ajunge Francisc Rákóczi al II-lea. Cu toate acestea, răscoala a păstrat caracterul unei manifestări spontane, lipsind coeziunea dintre diferitele clase sociale implicate. Nobilimea dorea doar îndepărtarea dominaţiei habsburgice, pe când păturile inferioare ale societăţii luptau în plus pentru eliminarea fiscalităţii excesive şi a servituţilor feudale. În acest sens, mai ales în Transilvania, mişcarea a căpătat un accent social, ceea ce a dus la participarea limitată a nobilimii în cadrul acesteia, inclusiv a lui Rákóczi, ales principe în 1704.

Împotriva curuţilor au luptat lobonţii (sau labanţii, în maghiară labanc), ostaşi de diverse naţionalităţi (mai ales germani) loiali Imperiului Habsburgic.

Răscoala curuţilor s-a încheiat în 1711 prin pacea de la Satu Mare. Prin aceasta, nobilimea recunoştea în cele din urmă autoritatea habsburgică în Transilvania.

Ce legătură este între satele  Vița și Fântânița din Miceștii de Câmpie

Atestată în urmă cu aproape 800 de ani, localitatea Fântânița, acum sat aflat în componența comunei Miceștii de Câmpie, a aparținut principelului Gheorghe Rakoczi I, tatăl lui Francisc Rakoczi,  așa cum se arată în documente istorice din anul 1638-1639. Istoricii mai spus că Rakoczi I și-a stabilit aici curtea princiară pe la 1630, locul ales fiind chiar la intrarea în sat, dinspre Mincești, pe partea dreaptă. După 1700, adică la începutul secolului al XVIII-lea, Fântânița intră în proprietatea baronesei Susana Banffy, văduva contelui Adam Bethlen, după care, satul cu tot cu locuitorii lui devin bun al contelui Laszlo Teleki, asta până la 1918, an în care are loc Unirea Transilvaniei cu Regatul României, sfârșitul primului război mondial, consființind dispariția în cimitirul istoriei a Imperiului Austro-Ungar.

SCURT ISTORIC

Vița: Satul este atestat documentar în anul 1315, sub umele Wycze (Györffy). În 1332 este înființată prima Biserica Catolică din sat, primul preot numindu-se János . În 1772 la Biserica Catolică veneau și catolicii din satele vecine, tot în acest an apar conflicte între Biserica Reformată din sat și cea catolică. Astfel, populația satului a fost împărțită în două tabere, jumătate reformați și jumătate catolici. În 1874 două treimi din populația reformată a trecut la catolicism, ajutați de către episcopul Fogarassy, catolicii au putut cumpăra pământ din la moșia grofului Mikes-Kemény. Doar cei mai puternici au rămas reformați, ei nu au făcut parte din afacerea episcopului.

În 1876 a aparținut comitatului Szolnok, când din nou s-a format județul Szolnok-Doboka. Din 1867 până in 1918 a aparținut imperiului austro-ungar. Între 1920-1940 a aparținut României-Mari, apoi între 1940-1944 a aparținut Ungariei Hortyste. Din 1947 aparține integral României.