Săptămâna Patimilor- Prima scrisoare închipuita a lui Iuda către Hristos- S-a făcut beznă, Doamne, la ceas de dimineață

Așa să știi, Doamne, nici măcar nu s-a uitat la mine. Eram cam toți, 12, poate mai mulți, dar, obosiți de drum, de cuvinte prea multe, de aripile ce începeau să ne crească pe umeri. Ne-ai spus să nu ne grăbim, până la aripi, pe lemn ne vor bate, ne vor smulge aripile, iar ție, ziceai, chinurile pregătite le știe doar Tatăl.

Așa, încet, îmi era greu, îmi atârna greu trupul de suflet, am adus apă cu care ne-ai spălat picioarele. Le-ai tot spălat, încet, încet de tot: secundele se târau, timpul privea direct către Tatăl din Cer, din cerul acoperit de nori negri și buhăiți, groși, niște pături uriașe trezite de fulgere orbitoare. Toți știam ce nenorociri urmează… Eu mai bine: vedeam, simțeam, știam…

Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana Mine. Mi-ai zis: „Ce ai să faci, fă repede”. Abia după acest moment ai ales să ne vorbeşti.

Cuvântul tău care cădea liniştit, zbătându-se molcom, târându-se printre roţile tramvaiului, s-a aşezat uşor peste capetele noastre precum gluga unui călugăr iezuit. Cuvintele tale, dacă-ţi mai aminteşti, căutau nu întotdeauna propoziţii încă nesufocate de omenească logică, propoziţii în care te întrebai oarecum maieutic, despre obligativitatea împlinirii în rânduri scrise mărunt a spiritului. Ai desenat, explicând privirilor noastre obosite, prin fraze meşteşugite despre acel ochi necesar tuturor pentru a se găsi în lume. Ne-ai descris răbdarea şi virtutea umilinţei, ne-ai povestit despre artă ca despre o punte între Rai şi Iad, desenând-o mai apoi ca şi o Cină la care pot participa şi un mic număr de martori.

Rugămintea-ţi a venit la urmă!

„Scrieţi”, ne-ai spus prin umilite cuvinte, „scrieţi un poem închinat luminii, întunericului, marilor mistere”.

La punctul terminus al călătoriei se găsea locul spre care se îndreptau. Ne-am coborât şi, alinindu-ne frumos, am pornit spre gară în tăcere, tăcere pe care tu o prelungeşti atâta – „Decât vorbe goale, scrieţi mai bine în tăcere!” cuvintele tale se rostogoleau rupând fâşii din trupurile oamenilor. Ne-ai făcut semn unde să ne aşezăm pe tabureţii noştri, iar tu ai descins spre casa de bilete. Peronul era aproape pustiu. Pe o bancă, câteva scânduri bătute în cuie, clipocea o bătrânică, strângând la piept un veşmânt croit prost şi punctat ici-colo de pete cafenii. La colţurile sălii de aşteptare, copii rebegiţi de frig se jucau cu fulgii de zăpadă ce curgeau din cerul înalt ca un hambar săsesc. Joaca lor cu fulgii era supravegheată de poliţistul care se întreţinea cu o tânără fardată violent, tânără care râdea pervers.

Am aşezat în linişte tabureţii şi în aceeaşi linişte am început să scriem poemele. Când ai venit. E posibil să-ţi mai aminteşti, iubite prieten, noi scriam ultimele versuri.

Te-ai aşezat pe geamantan, începând să le citeşti cu ochii tăi albaştri, cu sufletu-ţi de mare poet.

Când locomotiva a şuierat prima dată, tu ai lipit poemele pe micile noastre geamantane şi ne-ai poruncit calm să ne ridicăm. Ne-ai sărutat pe gură, spunându-ne la ureche, pe rând:

– Îţi mulţumesc, Ioane!

– Îţi mulţumesc, Petre!

– Îţi mulţumesc, Pavel!

– Îţi mulţumesc, Luca!

– Îţi mulţumesc, Matei!

– Îţi mulţumesc, Toma!

– Şi ţie… Iuda!

La al doilea şuierat, ai asaltat scările înalte ale vagonului şi ne-ai dat fiecăruia o carte. În schimbul ei noi îţi dăruiam micile geamantane însemnate cu un fier roşu. Am început să plângem cu lacrimi mari, mari cât boabele de struguri, iar din palmele tale fine şi delicate a început să curgă sânge. Sânge care se prefăcea în litere. Apoi în cuvine neînţelese, ilogice, cuvinte ce alcătuiau fraze ce se înşiruiau de-a lungul peronului spart şi năpădit de buruieni şi o galerie de viţă sălbatică.

Abia după ce a plecat garnitura, ne-am luat inima-n dinţi şi-am început să răsfoim pagini. Doar umbre de litere, ideograme, semne umbrite ce creionau paginile albe. După ce coma ta a dispărut în valurile de ceaţă ce dădeau ocol oraşului, am început să îngânăm un fel de cântec alcătuit din nişte umbre rămase aşa din vremea lui Tomas de Torquemada, Marele Inchizitor. Ştiu că nu l-ai iubit deloc şi de asemenea cântecul nu ţi-ar fi plăcut. Versurile în mod sigur.

Suntem deja rataţi sau iertaţi??? Cuvinte copulau cu ceaţa groasă şi indiferentă născând fraze de abur de fum ce căutau cerul. Asemeni fumului ce se ridica din miile de neguri ale „vrăjitorilor”. Glasurile noastre rămâneau suspendate între peronul pe care lighioane umede jucau „Paradis” şi valurile de ceaţă reci şi înfricoşătoare.

Timpuri de lacrimi, de sânge, Păcatul e virtute, Mustește-a viaţă, Cruci albe colindă morminte, Te du, Doamne, Te du, Ascultă DVD-ul pe care am pus Mâhnirea Ta. Lumina piroanelor tale, Înghite-o, Şerpi nasc ouă roşii, Încondeiate cu palmele tale, Pe cer nori tumefiaţi, Scriu, scriu străine nume de Tine, Te du, Doamne, Colindă biserici de carne, Dar, păzeşte-te! Pe urma-ţi calcă Antihristul, Născut din orgasmul cuvântului, Din nepricepute tocmeli asupra

Lui, Păzeşte-ne de viermii albi, Ce pasc pe câmpie la idele lui Marte, Iar viaţa cu sforile morţii o leagă.

Apoi ne-am sărutat pe obraji, pe umeri ne-am sărutat, pe picioare, după care ne-am îndreptat fiecare în direcţia în care stătea așezat taburetul. Doar Eu am plecat într-o direcţie necunoscută, căutând copacul…

Ai să mă ierţi, iubite prieten, dar nici nu m-a împroşcat bine arătarea aceea trufaşă cu mizeriile ei şi eu am deschis din nou cartea. Propoziţiile erau lizibile:

„Dacă vă voi spune, nu veți crede și dacă vă voi întreba, nu-Mi veți răspunde, nici nu-Mi veți da drumul. De acum încolo, Fiul omului va ședea la dreapta puterii lui Dumnezeu.” Toți au zis: „Ești Tu dar Fiul lui Dumnezeu?” Și El le-a răspuns: „Așa cum o spuneți; da, sunt.”.

Voi o spuneți, nu eu o spun. EU SUNT