PE JOS prin orașele Transilvaniei : Clujul ”la pas”, așa cum nu l-a văzut niciunul dintre cei grăbiți, obosiți de prea multă alergare și de poceala ce a cuprins marile orașe

…

… Știu Clujul binișor, dar nu am fost niciodată îndrăgostit de acest oraș. Eu am altul care mă tulbură, dar, ca orice ardelean, respect măreția capitalei Ardealului, acum, în 2025, un megaoraș supercosmopolit, supradimensionat. Sunt momente când, Clujul din 2025, nu mai are aproape nimic în comun cu orașul Cluj din anii 70, 80 și chiar 90 ai secolului trecut… Vorba lui Creangă: Amintiri din copilărie

Și totuși… Dacă iei la pas Clujul de astăzi, în zile când străziile sunt pustii, vechiul Kolasvar apare din toate unghiurile și spațiile întunecate unde s-a retras.

1 ianuarie 2025, devreme: Ies pe Dâmboviței, la doi pași de fosta Expoziție ”Transilvania” pe o stradă unde nu există nici măcar un singur om. Doar urmele vagi ale petardelor și rachetelor cu care a fost executat bătrînul 2024. V-am spus : nimeni, așa că, mai privesc o dată în zare și urc spre artera principală  să găsesc oameni. Doar una bucată ce vine dinspre ”IRA” și un autobuz ”6”, iată că mașinile circulă. Frigul mușcă puțin din aer, iar pe deasupra Dumnezeu a tras cortină norilor.

O vreme cam obtuză și închisă, fără vreun gând de-o umbră de soare. Merg mai departe, pe drumul de costișe ce duce la piața Mărăști, trec în ritm cadențat pe lângă ”Maros. Bike.ro”, mereu mă distrez cu asta, pentru că, aici, pe un fel de priramidă astenică scrie despre ”noua ordine morală” a lumii, desigur, dar noi știm că, nici măcar etica și echitatea socialistă nu au rezolvat problema moralei, asta pentru că, dintodeauna capul (a)  face, capul trage.

Dacă tot vorbim de morală, un nene, într-un balcon, pe la etajul 3, dezbrăcat, strigă și râde, după care începe să coboare toți sfinții din cerul opac ca o lotcă de pescari aflați pe Dunăre. Ăsta nu este, cu siguranță, unul din frumoșii nebuni ai marilor orașe, mi-am zis. Nu pot reproduce cele transmise LIVE de țicnitul respectiv.

Un Dali și mai modern

Ceva mai încolo, după piramida astenică, mă întâlnesc cu tovarășul și tovarășa, pictați pe un perete: tabloul, care dezvoltă o temă modernă ( ă, vai) ni-l arată pe toarșul călărind pe toarșa (n.red.- nu e ceea ce sperați toți, obsedaților). În cadrul mai apare spre șocul întregii asistențe, adică a mea, Michael Jackson fără Dirty Diana, Superman, rățoiul Donald și Micky Mouse, păsărele ce zboară cine știe unde și, evident, niște oameni. Nicolae Ceaușescu, vesel, ține în mână dreaptă flori: ați ghicit, sunt trei trandafiri. Nu știu de ce, imaginea mi-l evocă pe Johannis, îl știți? , ”ficusul” de la Cotroceni, dar asta e o altă poveste.

Rămânem pe ”Aurel Vlaicu”, dar nu zburăm, trecem podul și, particip la un nou vernisaj, de artă plastică, modernă. Vedeți, dă aia îmi place Clujul, unde mergi, nu mergi, zbori sau o freci la rece, vernisaje tată, expoziții în aer liber, altfel un aer destul de viciat din punctul de vedere al poluării.

Acum însă e liniște și după ce vernisăm expoziția alături de numeroși iubitori de artă: o gleznă colorată, gânduri contorisonate ale unor plasticieni, o cumpănă ” a apelor” și mă gândesc la Blaga, că tot sunt în Cluj, dar, mergem mai departe, mai ales că nu sunt curatorul expoziției. În stația ”Arte Plastice” mă întâlnesc cu mai mulți trandafiri (apropos de oameni, dacă sunteți curioși, până aici în Piața Mărăști am întâlnit 5 cu tot cu mine, două autobuze: un 6 și un 30 și nici măcar un singur câine, dar, noah, știți, Clujul înseamnă ”U”, cel puțin așa scrie peste tot (he, he, he). Cred că ați învățat în ultimii 25 de ani: când nu înfloresc, trandafirii se conservă perfect.

Umblăm mai departe. Mai apar câțiva clujeni (???) : un asiatic, un cuplu ce face jogging și un BOLT, pardon asta e mașină, care vine de nicăieri și merge unde vrei tu, ei, ele, noi și voi, și, după vernisajul de la     ”Arte Plastice” ajung la o lansare de carte, una mai specială și, care se face într-o cușcă de metal. Asta o fi soarta tuturor scriitorilor, mai devreme sau mai târziu, deși, cred că locul e mai nimerit pentru critici și pentru, come se dice: activitiști culturali. Altfel, bine zise Arghezi: ”Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe o carte”.

Mă îndrept cu viteza melcului turbat spre ”21 decembrie”: de la Mărăști , pe sub pasajele de sub blocuri, unde dau de Șeicaru care, pe un afiș, are o poziție de Bon Jovi, urmat de Shaggy și de Dali, dacă tot v-am scris de mustăcios ceva mai sus. Pe aici, țipenie de om. Eu și cu Șeicaru aflat în căutarea iubitei cu care să se arunce în valuri. Mai trece un autobuz, mai vocea din stații, în rest drumul e liber.

Vreme trece, vreme vine, toate-s vechi și nouă toate, Eminescu, atât de actual, de real, de contemporan, dacă nu vreți să fie cu voi, atunci e contemporan cu mine: ” Noi, noi, Ilarie am scris acest cântec”, vedeți cine e Ilarie anul ăsta, chiar la Cluj-Napoca ( să nu nu uităm de Napoca). Noah, vă enervez un pic: Napoca romană se află la picioarele clujenilor, la propriu. Însă prea puțini dintre clujeni cunosc asta. Atâta timp cât în clasele primare găsim încă aceleași portrete cu figuri istorice de acum 40 de ani, fără vreo urmă de istorie locală, este de înțeles că trăim în neștiință de cauză și vizavi de Napoca romană. Iar vina nu o poartă școala, ci noi toți (n.red.- asta cu Napoca romană e un alt episod, rămâneți pe aproape).

Pașii mă duc mai departe , și, dincolo de noile construcții, unele ce călăresc precum Nicu pe Lenuța, vechile clădiri ale Clujului, Capitala Transilvaniei nemeșilor maghiari și a coroanei habsburgice, ies la iveală din valurile istoriei: sunt multe biserici, chiar foste ”castele”, am descoperit unul a familiei Teleki, dar mai sunt prin uriașul centru istoric al Kolosvar-ului de altădată.

Cu aceiași pași măsurați, am intrat în curtea ”Bisericii Reformate din Orașul de Jos”- ”Alsovarosi reformatus templom” . Monumentul istoric a fost ridicat respectînd arhitectura stilului neoclasic între 1829-1851 și fațada este chiar un templu, unul respectând vechea arhitectură romană cu acele coloane uriașe, copiate de arhitecții romani de la stilul coloanelor dorice grecești.

La dreapta de intrarea în ”Templom” îl văd pe principele Transilvaniei , Bethlen Gabor (1580-1629). Sculptura de bronz este amplasată în grădina estică a Bisericii reformate din Orașul de Jos (cu două turnuri). Gabor Bethlen a  fost principe al Transilvaniei mai bine de un deceniu și jumătate, între anii 1613-1629. Exponent de seamă al mișcării antihabsburgice din estul și nordul Ungariei, Gábor Bethlen a devenit lider al acesteia în 1619. Așezată pe un mic soclu de marmură albă, pătrat în secţiune, statuia, cu o înălţime de 2,1 metri, este opera sculptorului László Péterfy din Ungaria. Ea a fost donată bisericii cu ocazia împlinirii a patru veacuri de la data la care Gábor Bethlen a devenit principe al Transilvaniei. În mâna dreaptă acesta ţine o Biblie, iar în stânga o sabie. Potrivit sculptorului, statuia exprimă „credinţa și cunoașterea în lupta pentru adevăr”, atribute care l-au călăuzit pe principe în toate acţiunile sale.

Mai departe și mai departe, de la principele Gabor Bethlen în piața Avram Iancu nu e foarte mult de mers, iar în dreptul Catedralei Mitopolitane ”Adormirea Maicii Domnului” stau preț de câteva minute la Liturghie arhierească, urmată de slujba de Te Deum cu ocazia începutului Noului An. Se aude perfect , așa cum nu se aude niciodată în timpul anului, atunci când pe aici, traficul e infernal și oamenii vin valuri-valuri din toate direcțiile. Oricum, în zonă apar mult mai mulți oameni, iar în trafic sunt mult mai multe mașini.

Rămânem pe ”21 Decembrie” pe care îl străbat victorios. Și aici, de-o parte și de alta a bulevardului, moștenirea eclectică maghiară se împletește cu noua viziune. Pe o parte, uite un ”Sex shop”, pe cealaltă Episcopia Unitariană și Biserica Unitariană. Deasupra intrării se vede inscripția ” IN HONOREM SOLIUS DEI MDCCXCVI” (În cinstea unicului Dumnezeu 1796). La intersecția cu piața Unirii, găsesc o altă biserică. Eu v-am spus că sunt multe. E vorba de Pietati (fiți pioși, pocăiți-vă), singura biserică evanghelică luterană din Cluj.

Piața UNIRII chiar e pustie sau aproape pustie, iar povestea Bisericii  Romano-Catolice ”Sf.Mihail” și a ansamblului monumental dedicat regelului Ungariei Matei Corvin, unul dn emblemele Clujului, o să vă o spun într-un alt episod.

De la memorandiști la Emil Boc

Călătorului îi stă bine cu drumul și din piața Unirii, vom mai vorbi noi despre ea, intrăm pe strada Memorandumului, of, iarăși intrăm în istorie de care e plină Clujul. Vă reamintesc doar că, Memorandumul din 1892 a fost o petiție semnată de mai mulți lideri ai comunității românești din Transilvania, adresată împăratului austro-ungar Franz Josef. Să mai spunem că memorandumul n-a fost primul astfel de document care cerea libertăți pentru etnia română din Ardeal: cu o sută de ani înainte Curtea de la Viena primea documentul cunoscut ca „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”. La fel ca Memorandumul peste o sută de ani, și acest document a fost respins de de Dualismul Austro-Ungar.

Mai avem ceva de mers, așa că, trec cu viteză (?!?) pe lângă casa lui Emil (primăria Cluj-Napoca) , a lui Emil Boc, dar nu e acasă, e totuși 1 ianuarie: eram curios doar dacă nu face flotări, gândindu-mă la faptul că 2024-2028 este ultimul mandat al lui Boculeț. Degeaba îl strig, că, evident e ocupat cu metroul: ”Atenție, urmează stația Piața Unirii cu peron pe partea dreaptă”. V-aș povesti mult mai multe despre toate clădirile astea multe ce respiră istorie, dar, v-ați prins, nu mai e timp. Intrăm pe ”Moților” și luăm viteză spre Cartierul Mănăștur. Mai privesc în strânga, dreapta, sunt multe de văzut, de povestit, dar , fiind ”perpedes apostolorum” , observ altfel lucrurile. Aici, la o casă, am găsit ”un atelier”, o ”locație” unde se face origami și se bea ceai în stil japonez, case vechi, o altă chichineață unde se ”confecționau” burgeri OZN, fiind vorba de OZN-urile ce brăzdau cerul Clujului în decenile 6 și 7 ale trecutului secon 20.

Uite-mă pe calea Mănăștur și intru pe o ninsoare subțirică în cel mai mare cartier clujean- Mănășturul. Istoria cartierului Mănăștur a început să se scrie în secolele al IX-lea- al X-lea, când în jurul mănăstirii benedictine Calvaria se formeaza satul Mănăștur. Numele provine din “monostor”, care în limba maghiară înseamna “satul mănăstirii”. In lucrarile istorice mai sunt mentionate si alte denumiri, cum ar fi “satul abatelui” (din germana “Abtsdorf”) sau Cluj-Manastur(din maghiara “Kolozsmonostor”).

Mănășturul a fost sat până în anul 1895 cand s-a unit cu Clujul, iar actuala înfățișare a primit-o mai târziu, începand cu anul 1965, când casele au fost demolate, pentru a lăsa locul blocurilor muncitoresti ce domina peisajul arhitectural de astăzi.

Aici se încheie primul episod al poveștii mele legate de orașele Transilvaniei văzute la pas, altfel, la primul ”zgârie-nori” din istoria Clujului: West City Tower

Cu o arhitectură circulară și foarte multe suprafețe vitrate, acesta este cel mai înalt bloc de locuințe din România. Se ridică desupra orașului cu 25 de etaje, 5 etaje de parcare, spațiu de joacă pentru copii, 182 apartamente cu panoramă deosebită cu 1, 2, 3 camere si 4 penthouse-uri cu 5 camere. Imobilul dispune de două lifturi de interior ce coboară până în parking, la cele două subsoluri și trei demisoluri.

PS 1: De la ”coloana infinitului” a Expo Transilvania din Mărăști și până la baza West City Tover sunt 8,7 kilometri făcuți cam în 3 ore

PS 2: Serialul ”La pas prin orașele Transilvaniei” va continua pe între anul 2025