GÂNDUL DE VINERI- Glasul literaturii nu mai huruie în ceruri

Mai huruie literatura în ceruri? Mai zice ea ceva, așa cum zicea pe vremuri? În care vremuri și cum se mai scrie acum? Cine mai scrie acum? Unii scriu de zici că mâine vine Apocalipsa, scriu și tot scriu, așa, mi se pare că, e cumva în dorul lelii, alții izbutesc să se facă că scriu sub formă de membrii activi ai diferitelor găști literare sau cum se le zicea Vasile Sebastian Dâncu: triburi. Zic Sebastian că mai e și George de la Școala Ardeleană. School out. Da, da, triburi le zicea Dâncu, triburile din societatea românească, triburile din literatură, doar că astea sunt pe căprării și pe funcții și cu multitudinile lor de conexiuni cultural-literare cu alte triburi orientate și ele spre un anume far călăuzitor.

M-am dumirit foarte repede cum funcționa SAECULUM-ul și cred în  genul ăsta de relație între scriitori: Câtă prietenie, atâta exigenţă! De ce? Pentru că, dacă îmi ești prieten, ai obligația să îmi spui ce crezi cu adevărat, sigur, fără răutate, fără răutate gratuită, fără a fi mizerabil doar pentru că ești! Zic că e nevoie de exigență, dar repet, exigența să fie corectă. Nu a fost perioadă în istoria mai nouă sau mai veche a literaturii când să nu se fi vorbit despre criză. Întotdeauna s-au scris destule lucruri proaste încât să nu fie prea uşor să fie găsite textele care mai târziu aveau să fie considerate fundamentale. De aici și de aiurea vine întrebarea: cine e profesionist, cine e amator? Cine decide asta? De aici vine vine credința mea în ceea ce zicea Radu Săplăcan și,  pe care l-am cunoscut, iar pentru asta îi mulțumesc lui Florin Săsărman: Câtă prietenie, atâta exigență!!! Da, dacă ar mai fi prieteniile de atunci, dar nu mai sunt, au plecat, au dispărut pur și simplu.

 Câtă prietenie, atâta exigență!!! Mai poate fi aplicabil acest principiu în zilele lui Facebook Vodă?

Am fost întrebat de un amic, poate de  doi sau trei, de ce nu dau din coatele mele de jurnalist cunoscut pentru a-mi face loc în triburi. Nu simt nevoia, mai ales că,  nu îmi plac toți din triburile astea, așa cum nici eu nu plac tuturor și nici nu aș vrea să plac. Sow: Câtă prietenie, atâta exigență!!! Nu merge, ce vă spun eu, nu mai funcționează.

Mai sunt multe de spus, multe de scris, multe de făcut. Jurnalist fiind știu mai multe decât își închipuie unii și alții despre triburi și alte meschinării și prostii, dar asta nu îmi folosește deloc. Ca și scriitor nu am voie să apelez la jurnalist decât în momentul în care nu va mai exista nici prietenie și nici exigență. Doar triburi...

2. MI-am amintit zilele acestea de poetul Traian Furnea. L-am cunoscut pentru că așa a vrut un alt mare dispărut: Alexandru Cristian Miloș. El îmi era prieten. Am uitat să îi trimit Rodicăi Furnea pastișa următoare:

Trenuri, lui Traian Furnea

Treceau și trenuri prin gara noastră mare

Iar pe peroane stau oameni fără rost

Și gândurile mele, cam nomade

Îmbrățișează trupuri fără cost

Și țipăăă lung locomotiva mare

Acarul își aprinde o țigară în triaj

Nu cred că e departe Ilva Mare

Și fierul vechi așteaptă-n Dej triaj

Pe bănci de lemn se sting iubiri neconsolate

Miroase a funingine și e cam frig

Și pe peronul din  gara Rodna veche

Cocoane-i mele-i cumpăr un covrig

Treceau și trenuri în gara noastră mică

La Feldru, șefu este cam țîfnos

Să bem o țuică mare până la Ilva Mică

La Măgura-i cam frig, zăpada fără rost